Şi acum realizez cât de simplu era atunci:vă uram pe voi.Vă uram doar pe voi,vina era numai a voastră.Pentru tot ceea ce mi se întâmpla,pentru tot ceea ce simţeam,pentru toate dezamăgirile,iluziile,voi purtati culpa.
Apoi am încetat să materializez.Vina nu mai era reprezentată de o persoană.Ea era acum o forţă exterioră,imposibil de controlat,cu dorinţe imprevizibile,cu idei năucitoare.Era fatalitatea,era un destin împilator care îmi zdrobea visele,îmi dirija acţiunile,îmi limita idealurile.Complotul unor forţe exterioare mă fascina si mă determina să cred ca tot urâtul din viaţa mea mă converteşte pe mine într-un om mai frumos.
Acum mă urăsc pe mine.Mă urăsc cum n-am putut niciodată să vă urăsc pe voi.
Urâtul nu e în exterior,e în mine.Trăieşte în mine ca un vierme.Sapă tuneluri în gândurile mele, în visecerele meu,în visele mele.Le goleşte pe toate de conţinut şi, în schimb, le umple cu seva amară a fierii.
Frumosul nu l-am văzut,nu l-am cunoscut.Nici nu vreau.Simt că vederea lui ar accentua nimicnicia mea,iar fierea ar izbucni revoltată ca dintr-un crater,incapabilă a suporta astfel de temperaturi ridicate.
Urâtul imi condiţionează existenţa şi-mi intoxică toată fiinţa cu o ură mai puternică decât dorinţa mea de a scăpa de gustul fierii.Am devenit dependentă de lichidul ăsta amar,îl inghit pe tot cu o voluptate pe care numai eu o cunosc pentru că il păstrez doar pentru mine.
Îmi revendic URA şi URÂTUL.Sunt ale mele!Le-am crescut în sinaspsele mele,in viscerele meu,în prăbuşirile mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu